Vizita la San Francisco in octombrie 1996

Cornet, 28.11.96

Pina in ultima clipa n-am crezut ca Michel se va putea elibera, de altfel chiar si asa nu s-a indurat sa lipseasca decit o saptamina (ceea ce este ridicol daca te gindesti ca numai drumul ne-a costat peste 6000 de franci)
Dupa cum veti veda in cele ce urmeaza, s-a dovedit a fi oricum prea mult pentru el...
Deci am plecat de dimineata spre Paris, pe la ora 8 pe autoruta am avut un accident: un tip a intrat din neatentie in noi pe aripa stinga, noroc ca Michel a virat repede spre dreapta, unde din fericire i s-a facut loc. S-au oprit imediat amindoi, albi ca varul la fata, dar cum masinile erau numai putin ciocnite am repornit fara sa facem constatarile de rigoare, deci nu a fost prea grav, dar putea sa ne fie fatal! Ciudat este faptul ca la telefon Corina imi daduse tot soiul de adrese de „prim ajutor" in cazul in care lor li se intimpla ceva si nu sint la aeroport la venirea noastra... In fine, am plecat la ora 18.30 de la Paris si am ajuns la ora 21.30 la San Francisco, adica mai bine zis la Oakland, dupa 12 ore de drum: ce ti-e si cu decalajul asta orar!... Avionul (un Boeing 7 sute nu stiu cit) a luat-o prin nord, Islanda, Groenlanda, etc... am vazut ghetarii proiectindu-se pe un ocean de un albastru de necrezut (dupa ce vazusem de atitea ori Himalaia cu zapezile ei vesnice, imi lipseau ghetarii de la Polul Nord!). Am coborit din avion cam dezorientati, cu Michel usor stresat de brinza din sacosa pe care era complet interzis sa i-o ducem Corinei (dar pe mine niciodata nimeni nu m-a controlat la vama, de ce ar fi facut-o tocmai americanii?!), Corina ne astepta cu mare nerabdare, in timp ce Dorin, care nu se putuse parca (ah, buna Organizare de la aeroporturile din Paris!) facea ture cu masina in jurul aeroportului... N-am plins, caci Corina "avea rimel", iar eu eram deja destul de urita si fara sa pling, caci facusem o alergie la ceva, nu stiu ce, si aveam fata plina de placi rosii. De altfel din cauza emotiei, a alergiei, etc... nu dormisem de vreo 3 nopti, capul incepuse deja sa-mi huruie, ca la marea astenie din ‘86. In fine, l-am recuperat pe Dorin, sau Dorin ne-a recuperat pe noi, si am plecat in mare viteza spre Sunnyvale, aruncind in treacat o prima privire catre San Francisco Bay « by nigth ».

A doua zi, simbata deci, de abia pe la ora 12 ne-am incarcat in fine in masina, dupa multe peripetii, (pe care nu le voi povesti aici, unde ma voi restringe numai la « ce am vazut »), si ne-am indreptat catre « vestita 17 Mile Drive», dupa cum scrie in Ghidul de la Nouvelles Frontiers, caci plecind noi cu avionul tot cu ei, ca de obicei, parindu-ni-se mai convenabili, ne-am ales cu niste ghiduri cu excursiile pe care le organizeaza in lumea larga. Adica Scenic Highway #1 , o autoruta pe coasta de vest a Americii, coasta cu Pacificul deci, catre Monterey si alte Cannery Road (vezi « Joia dulce » si celelalte romane din serie scrise de Stainbeck). Am vizitat manastirea Carmel, o misiune catolica spaniola, unde am "participat" chiar si la o nunta in biserica si am vazut o multime de flori, intre care un Bougainvillier urias:

   

Am vizitat, intre altele, si o zona in Monterey Bay unde plaja este plina de flori de piatra, cred ca Pebble Beach si un hotel cu gradini minunate. Nu sint prea sigura de numele tuturor acestor locuri, dar pot sa spun ca era spre exemplu un mic golf in care am vazut foci pe care Michel a incercat sa le fotografieze, dar pina la urma tot vederile cumparate (dintre care v-am trimis si voua) sint mai bune, o coasta pe care urci, atent sa nu pui mina pe plante care se zice ca ar fi otravitoare (chiar daca nu, sint atit de protejate ca mai bine te abtii) ca sa admiri peisajul care ce-i drept este demn de admirat, cum se poate vedea si din fotografiile facute de mine (noroc ca m-am gindit totusi sa fac si eu niste fotografii, caci altfel, bizuindu-ma complet pe Michel, riscam sa ramin fara:nu stiu ce facea Michel, caci pina si eu aveam impresia ca fotografiaza tot timpul, dar acasa am vazut ca de fapt nu am atitea fotografii cite mi-as fi dorit! Sau poate ca fotografia cu aparatul lui Dorin?!...) si in mod sigur in asa numita « Point Lobos State Reserve », unde am vazut , in afara de peisajul de coasta, mereu frumos, Cabina Walers, adica o baraca de lemn care este una din cele mai vechi constructii de pe coasta, utilizata intre 1851 si 1983 de mai multe familii de pescari chinezi. In fine, era atit de frumos incit as fi petrecut o viata numai in acele locuri, dar tot timpul eram pe fuga, caci programul facut de Corina si Dorin era extrem de incarcat. Si cu toate ca am alergat atita, la acvariumul din
Monterey (unul din cele mai mari din lume) am ajuns destul de tirziu cit sa intram in fuga fara sa platim, sa aruncam o privire catre corali si minunatele alge, caci balenele nu au venit la intilnire, iar ceilalti rechini nu erau atit de frumos colorati!...

Am plecat apoi la un restaurant sa mincam « chips and fish », caci doar eram in America, si apoi sandwiches-urile pregatite de Corina, din care ne tot infruptasem pina atunci, trebuiau sa ne ajunga si a doua zi... Bun, nu ne mai raminea decit sa mergem la hotel si sa ne culcam (rezervare &Co. tot ei saracii, dar speram sa ne recompensam in viitor!) ceea ce am si facut la motelul Thunderbird din Seaside...
Dumineca ne-am sculat de bonne heure, vorba francezilor, ne-am mic dejunat cu cafeaua si prajiturile hotelului (bune!) si am pornit catre un alt loc vestit (obligatoriu in toate itinerariile Californiene): Yosemite National Park si ruta aurului (adica Mariposa Route, in regiunea de la rouée vers l’or, apud Nouvelles Frontiers). Cum veneam oarecum in sens invers cu cel al cautatorilor de aur (caci ei veneau dinspre coasta de est) am profitat pentru a incepe cu inceputul, adica cu o localitate « spaniola » construita inainte de descoperirea aurului, adica pe la inceputul colonizarii Californiei, pe la 1815, deci ne-am oprit in San Juan Bautista State Historic Park, unde am descoperit cu uimire ca piperul creste in arbori falnici precum stejarii... Altfel la San Juan Bautista am vizitat prima « banca », adica tot o mica baraca de lemn, un hotel si bar (muzeu), misiunea cu acelasi nume, unde am aprins o luminare in biserica, apoi muzeul alaturat si gradina in care am vazut colibri, iar Michel si Dorin au studiat cu incintare seismograful instalat la intrare, menit sa anunte cutremurele distrugatoare care vor sa vina... Am uitat sa spun ca inainte de aceasta ne-am oprit intr-un fel de tirg unde eu am cumparat o excelenta papusa de cirpe cu numai 50 de centi, iar Michel si-a cumparat mult dorita palarie de Cowboy care zace acum in virf de candelabru pe o comoda din casa (à propos de cowboy, Michel regreta ca n-a vazut nici unul, cum regreta si ca n-a fost la un rodeo, etc... ca si cum in numai o saptamina ar fi putut sa le faca pe toate!). In fine, din nou la drum, nu ne vom mai opri decit pe ruta aurului, asa numita Golden Chain de pe « The Mother Lode Highway », unde am venit dinspre Fresno, oprindu-ne pe parcurs intii intr-un tirg de fructe, unde alaturi era si un muzeu al aurului, cu un jgheab menit sa-l spele si cu borcane cu nisip pus in vinzare, daca speri sa gasesti aur n-ai decit sa le cumperi, apoi la un muzeu adevarat, cred ca in Mariposa, unde Michel a fotografiat cu incintare tot felul de masinarii, in timp ce eu ma intretineam cu o batrinica extrem de simpatica, pacat ca nu i-am facut si ei o poza... Si acum, fara oprire pina in inima muntilor Sierra Nevada, in aceasta minunata vale Yosemite,

un adevarat canion, desi nu « cel mare », cu stinci care se ridica la 3600 de picioare deasupra noastra, cu racoarea padurilor de brazi, caci soarele ajunge cu greu pina jos, cu riul aproape nemiscat printre pietre... Din pacate cascadele erau secate (nu mai plouase de un an de zile!) deci nu ne-am putut regala, dar si fara ele era nu numai frumos, ci si spectaculos, ba chiar si senzatiile tari n-au lipsit, mai ales pe serpentinele de pe drumul de intoarcere pe care aveai senzatia ca mergi direct in prapastie... Asa cum ma asteptam, ceeace diferentiaza acesti munti de muntii nostri europeni, cu nimic mai putin minunati, o afirm cu hotarire, inclusiv Fagarasul si Paringul, ca sa nu mai vorbesc de High Tatra si de Alpi, caci Pirineii inca nu i-am vazut, este senzatia de vastitate si impresia ca te afli la capatul lumii: la noi, chiar si in Cehoslovacia, unde muntii nu sint atit de populati, ai tot timpul senzatia de intimitate, tot timpul apare o localitate, sau macar o cabana, totul are dimensiuni umane, aici peisajul iti apare aproape disproportionat in dimensiunile si maretia lui!... Si stai asa ca noi am vizitat totusi o zona turistica, ce-o fi in rest?! Altfel nu era o senzatie cu totul noua, caci asta a fost si impresia mea vazind Himalaia din avion, cu prelungirea in desertul Gobi, la fel si Groenlanda... Dar in avion esti departe, cu masina, printre stinci sau deasupra lor, esti mult mai implicat...
In fine, luni de dimineata ne-am sculat si mai devreme (spre multumirea mea, care oricum tot nu prea aveam somn) si am plecat catre Napa Valley, caci asta a vrut Michel sa vada: regiunea viticola Californiana, de unde insa din pacate ne-am intors fara vin, caci n-am vrut sa platim 40$ pe o sticla de Merlot cumparat de la cava cind in magazine exact acelasi vin il puteam gasi cu 10$, sau chiar mai putin... Bun, dar pina una alta sa incep cu inceputul: am prins un minunat rasarit de soare (repet intr-una cuvintul « minunat », dar n-am ce sa fac, daca asta este adevarul!...) exact la vestitul « Golden Gate Bridge » podul emblematic pentru San Francisco, chiar si pozele au iesit cum trebuie, de parca l-am fi comandat!...

Am putut astfel vedea in departare si vestita (iarasi!) inchisoare de la Alcatraz, daca oricum n-aveam nici timp si poate nici dorinta de a o vizita...
De la pod ne-am indreptat catre Sausalito, o zona rezidentiala a orasului vestita de cind la poalele ei (caci este pe munte, de altfel tot orasul este construit pe munti, voi vorbi mai tirziu despre asta), in apele oceanului (San Francisco Bay) si-au instalat in anii ‘68 casele lor plutitoare tinerii hipi (caci sa nu uitam ca miscarea hipi a inceput la San Francisco, ca doar nu degeaba cintau ei intr-una „na na na Saaaaan Francisco"!...), care case plutitoare sint si acum acolo dar numai ca mie nu mi s-au parut atit de mizerabile cum arata ele la TV... In fine, dar sa nu ne oprim prea mult la TV si cum ne manipuleaza el, caci este suficient sa spunem ca daca ar fi sa-l luam in serios, in America risti tot timpul sa fii impuscat pe strada, cind de fapt pe mine si pe Michel ne-a socat pur si simplu amabilitatea lor, modul in care venea cineva sa te ajute de cite ori te vedeau ca deschizi o harta!... (Dupa cum poti vedea, in ceea ce ma priveste m-am lamurit: toata presa vizuala si scrisa din lume este manipulatore! Daca ar fi sa-ti formezi impresiile despre viata din emisiunile TV luate ad literam, ai avea o imagine cu totul partiala si eronata!) Dar sa continui. De la Sausalito am plecat sa vedem un alt monument impresionant, o padure de sequoia, Muir Woods, si ea pe circuitul obligatoriu al turismului californian! Cu adevarat, cum zice Corina, nu o padure, ci o catedrala!...In fine, Napa Valley nu-i chiar atit de spectaculoasa: ce sa fie, vii, culturi de bumbac, doar ca si aici se vede spiritul american: cavele , ca sa continui sa le zic asa, sint foarte bine amenajate, cladiri frumoase, adevarate parcuri imprejur, ba chiar si copii de castele din Franta (domeniul Carneros, inspirat de castelul din Champagne al familiei Taittinger), ca sa fie vinul si sampania de la castel. Cum am zis, n-am cumparat vin, am luat in schimb o gramada de etichete, puse la intrare special pentru a putea fi luate. Da, numai ca noi, fiecare am luat un brat, in masina le scoteam toti de prin buzunare si genti , astfel incit acum avem o gramada, sa le lipim pe sticle cu vin de la alimentara: « 1994 FRANCISCAN OAKVILLE ESTATE NAPA VALLEY MERLOT », sau « 1994 FRANCISCAN OAKVILLE ESTATE Cuveé Sauvage NAPA VALLEY CHARDONNAY »... Pina la urma ne-am amuzat bine in aceasta excursie, chiar daca nu am cumparat vin, de fapt am cumparat totusi o sticla, la un restaurant, unde am mincat o friptura de porc dulce si foarte condimentata, de imi sfiriiau buzele... In drumul de intoarcere ne-am oprit citeva minute la Berkeley, cit sa vad facultatea de matematica,
biserica si alte citeva biblioteci, 

plus un parc in care n-am avut timp sa ne plimbam... Da, dar de aici n-am nici poze, nici vederi...
Marti dimineata am plecat cu Corina la San Francisco, (Dorin isi reluase activitatea) ne-am oprit pe parcurs intr-un punct de unde aveam o frumoasa vedere de ansamblu dar care nu stiu cum se numeste, iar apoi in fine am ajuns la, iarasi vestitul (de data asta din filme), Twin Peaks, un virf de munte care este special amenajat pentru a lasa turistii sa privesca orasul de sus, unde am admirat privelistea, am incercat sa intelegem cum este organizat orasul si facut citeva fotografii frumoase in care se vede Market-ul, (adica strada cu banci, deci cu zgirie nori), ca-n palma. Dupa asta am facut un tur al orasului, cu Golden Gate Park, in care am privit in fuga gradina japoneza si Conservatorul (adica un fel de gradina botanica) pe din afara, caci era inchis. Apoi am coborit pe niste strazi ingrozitoare,cu o panta de 40%, dintre care strada Lombard care apare in toate pliantele turistice si care este strada cea mai abrupta din lume: orasul este construit pe munti si strazile sint linii in general drepte (strada Lombard are totusi 8 bucle strinse, fiind pavata cu caramida si bordata cu flori, pe strada nu incape simultan decit o masina: ce mai, eu una n-as avea niciodata curajul sa merg pe acolo cu masina, de altfel si Corinei i-a fost frica, dar asta ne-a marturisit-o numai jos, cind ne-am oprit vreo 30 de minute ca sa se raceasca motorul, caci din cauza frinei, frigea! Corina ne-a zis ca isi jurase sa nu mearga niciodata pe acolo, dar cum tinea neaparat sa ne ofere si aceasta senzatie si cum Dorin avea treaba, s-a simtit obligata sa mearga:

nu stiu ce am fi zis noi daca am fi stiut...) coborind asa, oblu, de pe munte catre ocean! Corina ne-a spus ca planul a fost facut in Franta de catre un arhitect care nu cunostea topografia locului, ceeace poate ca este adevarat, daca tinem seama de stilul colonial majoritatii cladirilor, mai putin zgirie norii cu banci, fireste... Dupa ce s-au racit rotile ne-am dus la catedrala « St. Mary of the Assumption » care este una din cele mai renumite catedrale catolice cu arhitectura moderna, cu adevarat, nu este renumita degeaba, arhitectura este desavirsita, dar totusi, in pofida admiratiei (caci m-a lasat sincera sa fiu cu gura cascata) marturisesc ca nu am avut nici un sentiment religios... In fine, am mai fost pe Geary Blvd, pe linga cartierul japonez, pe Marina Blvd., am vazut monumentul marinarului, adica Fissherman’s Wharf, un fel de orgi care sint actionate de vint. Ne-am mai oprit in citeva locuri ca sa admiram coasta (si sa facem pipi) dar deja era tirziu, Corina trebuia sa fie la ora 15 la slujba, deci ne-a dus pina in apropiere de El Camino unde Michel si cu mine am mincat la un restaurant chinezesc si pe urma am plecat singuri cu autobuzul la Palo Alto la magazinul Fry’s, ca sa vedem calculatoare &Co. Seara Corina a cumparat o excelenta mincare chinezeasca de la un restaurant pentru acasa: doua portii din mai multe feluri de mincare, ne-au rasajuns la toti patru si nu costa nici 10$. Ne-am lamurit: in America poate ca numai Mac Donald-ul este american, in rest maninci Pizza, mincare chinezeasca sau alte mexicanarii...Miercuri dimineata programul era excursie singuri la San Francisco, dar Michel a avut un acces de independenta (revolutiile au plecat mai totdeauna din Franta, nu-i asa?!...) zicind ca iata, el este in Sillicon Valley (ce-i drept e drept, acolo eram,in capitala electronica a lumii!) si ca el viziteaza tot felul de prostii fara sa vada si el cit de cit unde se fac calculatoarele!... Atunci am improvizat in graba un alt plan si Dorin ne-a dus din nou cu masina in Palo Alto, unde ne-a lasat sa ne facem de cap!... In acest moment am preluat eu conducerea si am spus ca daca tot sintem in acest loc ar trebui sa incepem cu Stanford-ul, adica cu cea mai importanta cetate universitara in domeniul electronicii din zona (caci MIT-ul este mult mai departe). Am plecat deci pe jos pina la un centru comercial din Stanford (era aproape) si acolo, dupa ce am aruncat citeva priviri prin magazine, ne-am indreptat catre o statie de autobuz. Eu, cu engleza mea care imi revenea incet, incet, am intrebat daca Universitatea este departe, drept care un tip care ne-a auzit ne-a spus ca ne conduce el, ceea ce a si facut: am mers cu autobuzul (gratuit) pina la Inner Quadrangle, adica un careu de cladiri construit in anul 1887, dintre care Memorial Church, despre care tipul ne-a spus ca a fost construita in 1903 dupa

un cumplit cutremur, si care este dedicata memoriei lui Stanford, intemeietorul universitatii. De aici ne-am indreptat catre ceea ce am aflat ulterior ca era de fapt al doilea punct obligatoriu in vizita noastra (ce placut este sa cazi asa, intr-un loc despre care nu stii mai nimic, si sa gasesti de unul singur, aproape intimplator, toate lucrurile mai importante!...) si anume Hoover Tower, construit in 1941 de catre Herbert Hoover, care a fost intre altele al 31-lea presedinte al Americii. Ne-am chiar urcat in acest turn, putind astfel sa ne facem o imagine asupra intregii zone, fiind insotiti de un student care ne-a explicat totul, aratindu-ne sediul lui Apple, cladirea subventionata de Hewlett Packard, de Bill Gates (bossul Microsoft-ului), etc... Incintati de vizita noastra la Standford ne-am indreptat din nou catre centrul comercial unde am mincat un Big Mac, ca doar eram in America, jurindu-ne ca este primul si ultimul (ca dovada cit de mult ne-a placut, lol), dupa care ne-am apucat sa strabatem magazinele in cautare de cadouri... Intre altele, aici si-a cumparat Michel un Cadillac rosu pe care l-am pus acasa in biblioteca, si de care continua sa fie incintat!... Seara Corina a avut invitati pe Sorana si Radu Munteanu, doi prieteni romani pe care si i-au descoperit acolo, la San Francisco, intr-o biserica ortodoxa...
In fine, joi dimineata am plecat, din nou singuri, dar de data aceasta cu trenul, la San Francisco. Ajunsi in gara n-am avut timp sa studiem harta, ca un domn ne-a si intrebat ce cautam, spunindu-ne ce autobuz sa luam ca sa ajungem pe Market. Ne schimbasem oarecum itinerariul stabilit acasa caci vroiam sa ajungem la un magazin in care sa cumparam o umbrela: ploua!... Cind te gindesti ca nu mai plouase de atita vreme: am venit noi cu ploaia din Auvergne!... Coborind din autobuz o tinara s-a si grabit sa ne indrume, cu evidenta placere, caci astfel isi exersa franceza (par la fel de bucurosi sa intilneasca francezi ca romanii inainte de caderea lui Ceausescu, de altfel in mod evident pentru ei Franta reprezinta sicul, de indata ce ceva are pretentia la eleganta sau lux este declarat marfa frantuzeasca! La un magazin, de unde i-am cumparat Corinei un cadou, vinzatorul, auzind ca sintem din Franta, a parut extrem de incintat, spunindu-mi chiar sa-i trimit o vedere, ceea ce am si facut!) catre unul din putinele magazine nu prea scumpe de pe Market (Ross, un fel Lafayette) caci altfel aceasta este prin definitie o zona scumpa... De aici am plecat incarcati de bagaje (mi-am cumparat si o canadiana, la insistentele lui Michel) catre o biserica veche, St. Patrick mi se pare, intre strazile 4th si 5th. Dupa care am plecat incet, incet catre cartierul Chinezesc, vestit si el: dupa China insasi si Hong Kong se pare ca San Francisco detine cea mai mare populatie chinezeasca:

Inainte de a trece prin aceasta poarta, ne-am oprit sa vedem o expozitie de desene Chagall, dar cum nu erau "de vinzare" ne-am razbunat ultrior in magazinele chinezesti unde am cumparat, intre altele, o fata de masa brodata cu servetele de rigoare pentru 12 presoane, daca nu la fel de scumpa si poate tot atit de frumoasa, in final la fel de inutila ca si desenele lui Chagall: de cind am cumparat-o n-am avut ocazia (sau nu m-am indurat? ) s-o utilizez decit o singura data! Am mincat apoi din nou chinezeste, dar de data asta intr-un restaurant si, cel putin asa afirma Michel, o nu atit de bine ca la Sunny Vale. In orice caz, trebuie sa recunosc ca pe mine berea Sin Taom-a dezamagit: de la vizitele mele la Pekin aveam o cu totul alta impresie despre berea chinezeasca... In fine, am facut citeva poze, dupa care ne-am indreptat catre centrul lor cultural, apoi catre un zgirie nori piramidal in care n-am putut sa ne urcam, caci ni s-a spus ca este o banca, si deci spatiu privat

    

si ca la ultimul etaj nu este bar, desi Corina si Dorin afirmau ca ar fi baut acolo o cafea in timp ce se roteau admirind privelistea, ca la Paris in turnul Effel sau ca pe pod la Bratislava, sau ca la turnul televiziunii din Berlinul de est: la Bucuresti numai noi ne invirteam, sau incercam s-o facem, cladirile erau stabile!... Dezamagiti ca nu ne puteam invirti am plecat in cautare de noi monumente, dar ca un facut de data aceasta nimic nu era asa cum fusese prevazut: pina si monumentul cu apa care circula prin tuburi nu functiona: nu curgea apa decit din nori, caci continua sa ploua... In fine, eu m-am indreptat hotarita catre hotelul Hyatt (macar eu stiam ce vreau!) urmata de catre un Michel deja bombanitor. Cred si eu: ca de obicei in vacante, incepuse sa-l doara din ce in ce mai tare un picior! Deci, cu Michel care nu vroia deloc sa intre, caci cine a mai pomenit sa intri asa, ca in brinza, la un hotel de lux! urmindu-ma tiris grapis, am intrat in holul hotelului, am reperat indata o scara mobila si am urcat la etajul doi unde se deschidea o priveliste minunata: cam la fel este si la hotelul Hyatt din Budapesta, vreau sa zic geamuri reflectorizante, ascensoare pe pereti, spatiu si plante, decit ca acesta este mult mai mare si mai frumos: un hol acoperit, ca o curte interioara, de jur imprejur hotelul propriuzis, cu balcoane care urca pina la etajul 13 incarcate de plante agatatoare, verzi, cu o mare fintina arteziana din dale negre, in care se oglindeste frumos un imens glob auriu, iluminat artistic, de fapt nu un glob, caci nu este plin, ci numai ca sa zicem asa longitudini si latitudini, un fel de sculptura cinetica la urma urmei.
De jur imprejur baruri cu fotolii tapisate intr-o culoare gri petrol, mese negre, totul intr-o luxoasa culoare inchisa, numai peretii de culoare deschisa, plantele din balcoane verzi si jerbe imense si foarte frumoase de flori, asezate strategic ici si colo, etc, etc...

Acum stiu ca sculptura din holul hotelului Hyatt din San Francisco este una din cele mai celebre sculpturi moderne, intreg ansamblul respectind  principiile Feng Shui.

M-am indreptat hotarita catre unul din fotoliile care se vad in imagine, mi-am lasat toate sacosele si apoi m-am dus catre bar sa comand cafele, cu Michel care continua sa bombane ca sintem ca niste tarani. Ce-i drept e drept, in blugii nostri si in adidasi, plouati si cu bratele incarcate de pachete, asa si eram, dar privind mai bine in jur am vazut si alti tipi ca noi, ba chiar si mai hipi, mai jerpeliti adica, iar chelnerita nu a stat nici o clipa pe ginduri, de fapt in general cind sint cu Michel cei care ne servesc isi dau seama ca are bani si se poarta in consecinta: cum si-or fi dind seama?!... Nu stiu de ce dar inca de la inceput n-am fost de loc intimidata: nu acelasi lucru s-a intimplat la Paris, cind intrind plouata intr-un bar cu Madeleine (sotia unui prieten) si Stephanie (nepoata lui Michel) am simtit deodata luxul si averile care parca umpleau atmosfera. Imediat mi-am zis ca daca in secunda urmatoare nu avansez catre un fotoliu, voi fi atit de intimidata incit voi parasi locul... Si nu marmora roz de pe jos si celelalte detalii arhitecturale, ci oamenii de la mese, cu pulovere de casmir si alte haine la fel de sobru-elagante, cu un calm suveran imprimat pe fete si in intreaga lor atitudine, dadeau impresia de lux, de putere si bogatie... Desigur ca America este mult mai democratica decit Franta, cel putin aici la San Francisco: in afara de faptul ca nu par a da nici macar atita atentie cit francezii la imbracaminte, dar ce, parca ti-ar putea trece prin cap sa intri in hol la Ritz, sa arunci o privire? Dar ce? Si daca ti-ar trece, oare portarul imbracat in livrea cu galoane te-ar lasa s-o faci?!... Dar s-o lasam... Deci am comandat cafeaua si apoi, cind chelnerita a venit sa ne serveasca informindu-ne cu politete ca vremea este urita am profitat ca s-o intreb daca putem sa ne plimbam cu unul din superbele ascensoare (poate ca totusi nu chiar cel din imaginea de mai sus), nu de alta, dar ca sa nu se mai repete scena de la intrare cu Michel... La raspunsul ei prietenos s-a mai linistit si acesta, drept care la indemnul meu s-a dus sa faca pipi in WC-ul care se zarea in partea opusa, ceea ce, dupa ce el a revenit la masa, m-am grabit sa fac si eu: de ce sa cautam in nestire pe strazi un WC cind ni se ofereau conditii atit de bune aici?!... (Veti zice ca ma obsedeaza WC-urile, dar asta este o problema importanta pentru orice turist: sigur, tablouri, biserici, dar si nevoile naturale mai putin elevate se cer satisfacute!...) In final ne-am plimbat deci si cu ascensorul, ceea ce a fost de-a dreptul spectaculos: balcoanele cu plante verzi care urca in sir indian odata cu tine in timp ce oamenii devin din ce in ce mai mici: chiar si Michel a zis ca ar putea sa se plimbe asa toata ziua, precum copiii... Cam asta a fost toata excursia noastra, caci apoi n-am facut decit sa cautam fel de fel de sali, intrebind fel de fel de oameni, dintre care unul cu adevarat elegant, gen functionar superior intr-o banca (pai asta o fi si fost!) care s-a straduit sa ne vorbeasca in franceza... Ne-am urcat si intr- un autobuz si ne-am trezit la Fort Mason, dar pe Michel il durea atit de tare piciorul incit am luat un taxi si ne-am indreptat spre gara... Cu taxiul am mai vazut inca o data ingrozitoarele strazi in panta, inclusiv strada Lombard, dar n-am fost pe ea, caci cu ploaia ar fi fost inca si mai periculos (taximetristul ne-a marturisit -si el in franceza!- ca este groaznic sa fii taximetrist la San Francisco, mai ales cind ploua, noroc ca nu ninge si nu ingheata, numai o data la 10 ani si atunci pentru 5 minute!...) La gara am mai avut prilejul sa constat cit de draguti sint americanii, mai ales cei get-beget, nu mexicanii &Co.: vrind eu sa platesc cafeaua cu zecile de monede marunte de care vroiam sa ma debarasez, vinzatoarea a inceput sa fie nerabdatoare, drept care un tinar de linga mine a vrut sa-mi plateasca el cafeaua! Cind i-am aratat ca am bani si ca nu pot accepta banii lui nu mai stia cum sa se scuze: « I apologize, etc... ». In fine, am ajuns cu trenul la Sunnyvale la centrul comercial unde tot pierzindu-mi eu fisele si nereusind sa vorbesc cu Corina la telefon, pina la urma m-a ajutat un tinar care mi-a chiar platit el telefonul! Vineri dimineata Michel, obsedat de Silicon Valley-ul lui, a vrut neaparat sa viziteze nu stiu ce fabrica de calculatoare din Sunyvale, in ideea unor eventuale contracte, binenteles. Corina vroia sa ne lase o masina, dar Michel nu a acceptat, parindu-i-se lui prea „periculos" sa conduca masina altcuiva in nebunia de pe rutele americane... Cum pe harta fabrica respectiva parea destul de aproape de locuinta noastra, am decis sa mergem pe jos. Zis si facut! Afara era o zi superba insorita, atmosfera bine spalata de ploaia precedenta, nici prea rece, nici prea cald, deci tot inainte dirz si hotarit! Asta pina la primii doi kilometri, cind, nevazind nici o cladire la orizont si vazind privirile mirate ale automobilistilor care ne vedeau circulind asa, in mod periculos, pe bordura soselei, am inceput sa ne nelinistim... In fine, dupa inca citeva sute de metri ne apropiem de un fel de complex comercial, ba chiar si de o statie de autobuz: prima de la plecarea noastra de acasa! Scoatem imediat harta ca sa analizam situatia si vadem ca pina la fabrica cu pricina mai avem inca vreo 4 statii de autobuz similare... Oooo, a zis Michel atunci! Mai bine contactez fabrica din Franta! Zis si facut! Ca sa nu traim cu impresia ca am facut atitia kilometri de pomana, printr-un peisaj dezolant, am profitat de faptul ca in complexul respectiv exista si o banca pentru a mai schimba vreo mie de franci, apoi am cumparat 2 pizza si ne-am intors acasa. Nu stiu ce gindea Michel, dar nu pot sa va spun cit de frustrata eram eu de faptul ca pierd in felul asta o zi din cele numai 7 zile cit am stat in America! De fapt cred ca si Michel a gindit acelasi lucru, pentru ca de la aceasta excursie am hotarit ca de acum incolo, mai ales cind plecam pe distante atit de mari, vom pleca in excursii organizate: nu se merita sa faci o calatorie de peste 12 ore in avion ca pina la urma sa-ti petreci timpul stind in casa sau nevazind mai nimic... Cit despre cele doua pizzas cumparate cu numai 7$, in cele din urma s-au dovedit a fi atit de mari incit am avut si simbata. Seara Michel ne-a invitat la restaurant unde am mincat creveti pane si somon cu cartofi prajiti, foarte bun si din nou foarte ieftin in comparatie cu Franta. Simbata Michel a stat in casa, (of! piciorul!) doar eu am facut un tur prin imprejurimi cumparind seminte de flori (pasiunea mea pentru gradinarit nu se dezminte!) si mai ales culegindu-le: oare vor rasari la noi in Auvergne?!... Dupa masa am plecat catre Oakland, facind un mic tur si prin oras si apoi la aeroport.
Dupa grelele ore de avion, iata-ne din nou la Paris, din fericire durerea de picior nu l-a impiedicat pe Michel sa conduca...
Dupa masa am plecat catre Oakland, facind un mic tur si prin oras si apoi la aeroport.

 Dupa grelele ore de avion, iata-ne din nou la Paris, din fericire durerea de picior nu l-a impiedicat pe Michel sa conduca...

In concluzie, ca sa fie si o concluzie, sigur ca am depasit virsta uimirilor, prima mea vizita in China a insemnat cu adevarat ceva, acum chiar si o vizita in America nu ma poate lasa chiar lata. Nici americanii insasi, care sint oameni ca toti oamenii, doar ca vorbeau cu totii (sau aproape) americaneste, altfel nu mi se parea nimic extraordinar! In comparatie cu ceea ce stim noi din literatura si filme, sint cu mult mai normali si poate chiar mai amabili si saritori decit majoritatea europenilor.
Cit despre San Francisco &Co. mi-au placut nespus strazile lui cu case cu un etaj sau doua, lipite una de cealalta, case « coloniale » frumos colorate (roz, verde, bleu...), inconjurate de flori si de arbusti bine taiati. Franta este o tara inflorita, am vazut Austria, Italia, Elvetia, ei bine, as indrazni sa zic ca la ei acest hobby al gradinaritului este inca si mai pronuntat. Oricum, florile lor sint frumoase si pentru mine exotice. N-am vazut nici criminali, nici drogati, nici mai multi saraci pe strazi decit in alte parti. Ce mai, ma bucur ca am fost in America, in felul acesta imi mai dispare un mare set de idei preconcepute! In ipoteza ca le-as fi avut vreodata...